Luna se îndepărtează încet, dar constant, de Pământ, iar întrebarea firească este ce anume se va schimba pe planeta noastră pe măsură ce satelitul se retrage. Răspunsul, oferit de doi cititori ai revistei New Scientist, este surprinzător de liniștitor pentru viitorul apropiat: pe scara de timp a unei vieți omenești, aproape nimic. Pe termen de sute de milioane și miliarde de ani însă, procesul va rescrie mareele, va pune capăt eclipselor totale de Soare și va slăbi mecanismul care ține astăzi stabilă înclinarea axei Pământului.
- Luna se află acum la circa 384.400 km de Pământ și se îndepărtează cu aproximativ 3,8 cm pe an.
- Frecarea mareelor încetinește rotația planetei, alungind ziua cu circa 1,8 milisecunde pe secol.
- Peste circa 600 de milioane de ani, Luna va deveni prea mică pe cer pentru a mai acoperi complet Soarele, iar eclipsele totale vor înceta.
Cum a ajuns Luna să se îndepărteze de noi
Mecanismul din spate este atracția gravitațională dintre cele două corpuri. Pe măsură ce Pământul se rotește, Luna trage de oceane și creează umflături de maree în punctele cel mai apropiat și cel mai depărtat de ea. Aceste umflături se freacă de fundul mărilor și încetinesc rotația planetei, alungind ziua cu aproximativ 1,8 milisecunde la fiecare secol. Energia pierdută de Pământ este transferată Lunii, care este împinsă pe o orbită ceva mai înaltă și se retrage astfel cu circa 3,78 centimetri pe an.
Că lucrurile chiar au stat altfel în trecut o dovedesc coralii fosilizați. Aceștia arată că, în urmă cu aproximativ 1,8 miliarde de ani, anul avea în jur de 485 de zile, pentru că Pământul se rotea mult mai repede, iar o zi dura circa 18 ore.
Ce se schimbă în următorul miliard de ani
La ritmul actual, peste aproximativ un miliard de ani ziua terestră va fi de circa 27 de ore, iar Luna va fi cu vreo 10% mai departe, la circa 400.000 km. Practic, îndepărtarea produce în acest interval doar două efecte notabile.
Primul ține de maree. Deoarece efectul de maree scade cu cubul distanței, o Lună cu 10% mai departe ar reduce mareele cu aproximativ 25%: acolo unde astăzi apa urcă patru metri, ar urca doar trei. Al doilea privește eclipsele. Este o simplă coincidență faptul că Luna are exact dimensiunea potrivită pentru a acoperi Soarele văzut de pe Pământ. Pe măsură ce se depărtează, discul ei aparent se micșorează, iar în circa 500–600 de milioane de ani nu va mai putea acoperi complet Soarele. Vor rămâne doar eclipse inelare, cu discul întunecat al Lunii înconjurat de inelul de foc al Soarelui.
Tot îndepărtarea Lunii slăbește și rolul ei de stabilizator al axei Pământului, înclinată acum la circa 23,4 grade și care variază natural doar între aproximativ 22,1 și 24,5 grade.
Pe măsură ce satelitul se retrage, această influență stabilizatoare se reduce, permițând variații mai mari ale înclinării axiale și, potențial, schimbări mai extreme, pe termen lung, ale climei și anotimpurilor.
Punctul în care totul se schimbă
Peste aproximativ un miliard de ani intervine un factor mult mai important decât Luna: Soarele va fi cu circa 10% mai strălucitor. Asta ar declanșa un efect de seră necontrolat, iar oceanele s-ar evapora complet. Fără frecarea uriașă a apei pe fundul mărilor, Luna ar putea trage doar de rocă, mult mai puțin flexibilă, astfel încât retragerea ei aproape s-ar opri, iar lungimea zilei terestre ar rămâne aproape fixă. Circa patru miliarde de ani mai târziu, Soarele în expansiune ar putea sau nu să înghită Pământul și Luna, dar în orice caz le-ar transforma suprafețele în magmă.
Ce se întâmplă la capătul procesului
Dacă interacțiunile de maree ar continua zeci de miliarde de ani, perioada de rotație a Pământului ar ajunge egală cu perioada orbitală a Lunii, iar cele două corpuri s-ar bloca reciproc prin maree. Astăzi, Luna ne arată mereu aceeași față; în cele din urmă, Pământul ar face la fel, astfel încât fiecare ar prezenta permanent celuilalt aceeași emisferă.
Există și o dimensiune care privește chiar existența noastră. Unii cercetători au sugerat că uscarea și udarea repetate ale zonelor de țărm, provocate de maree, ar fi putut favoriza chimia care a dus la apariția vieții — un ecou al celebrei speculații a lui Charles Darwin despre „o mică baltă caldă”. Împreună cu efectul de stabilizare a axei, Luna ar fi putut juca astfel un rol important în a face Pământul locuibil. Dacă e așa, fără Lună poate că nu ar fi existat nimeni care să-i observe lenta îndepărtare.
Vă neliniștește gândul unui viitor fără eclipse totale de Soare sau vi se pare o schimbare mult prea îndepărtată ca să conteze? Spuneți-ne cum vedeți relația dintre Pământ și Lună.
