ETH Zürich, una dintre instituțiile academice de referință din Elveția, găzduiește la Catedra de neuroștiință cognitivă și socială un laborator dedicat modului în care creierul funcționează în interacțiunile dintre oameni. De acolo vine și o nouă cercetare care contrazice o presupunere larg răspândită: cu cât doi oameni se apropie mai mult, cu atât creierele lor ar lucra mai asemănător. Un studiu coordonat de cercetătoarea în neuroștiințe cognitive Ryssa Moffat, publicat în revista PLOS Biology, arată că lucrurile sunt mai complicate atunci când străinii încep să deseneze împreună săptămână de săptămână.
- 61 de perechi de persoane au desenat împreună de șase ori, pe parcursul a șase săptămâni.
- Participanții proveneau din două grupe de vârstă: 18–35 de ani și 70–85 de ani.
- Sincronizarea activității cerebrale nu a crescut pur și simplu odată cu apropierea emoțională.
Ideea de la care a pornit Moffat, cercetătoare postdoctorală în cadrul Social Brain Sciences Lab, este cea de „sincronie inter-cerebrală”: atunci când doi oameni fac împreună o activitate, cum ar fi desenul, creierul fiecăruia reacționează continuu la acțiunile celuilalt. Se spune că cele două creiere sunt „sincronizate” când modificări similare ale activității cerebrale apar simultan la ambii participanți.
Cum a fost construit experimentul cu desen în perechi
Cercetătorii au format 61 de perechi de oameni care nu se cunoșteau la început. Dintre acestea, 31 au fost perechi intergeneraționale, iar 30 au fost formate din persoane de aceeași vârstă. Pe parcursul a șase săptămâni, fiecare pereche s-a întâlnit de șase ori. La fiecare ședință, cei doi desenau întâi individual, pe foi separate, apoi de două ori împreună, pe aceeași foaie. Puteau alege dacă lucrează pe rând sau simultan și aveau voie să discute pe tot parcursul, dar li se cerea să păstreze tăcerea în timp ce desenau efectiv.
Activitatea cerebrală a fost înregistrată cu senzori portabili, purtabili, care au permis participanților să se miște și să reacționeze natural, ca în viața de zi cu zi, fără a distorsiona semnalele. Interesul cercetătorilor nu era să lege un anumit tipar de activitate de o emoție precisă, precum simpatia sau iritarea, ci să urmărească în ce măsură creierele se sincronizează și cum se schimbă asta de la o ședință la alta.
O diferență neașteptată între generații
Studiile anterioare sugeraseră că tiparele de activitate a două creiere devin tot mai asemănătoare pe măsură ce oamenii se cunosc mai bine. Echipa condusă de Moffat se aștepta, așadar, ca sincronia să crească în timp. Rezultatul a fost însă surprinzător.
Deși participanții din perechile intergeneraționale s-au simțit tot mai apropiați de-a lungul săptămânilor, tiparele lor de activitate cerebrală nu au devenit tot mai asemănătoare.
„În perechile intergeneraționale, sincronia cerebrală a fost mai mare la început — și a scăzut de la o săptămână la alta”, explică Moffat. „În perechile de aceeași vârstă a fost invers: au pornit de la o sincronie mai mică, care a crescut pe parcursul celor șase săptămâni.” Indiferent de această tendință, un lucru a rămas valabil în ambele grupuri: sincronia era mai mare atunci când cei doi desenau împreună decât când lucrau separat.
De la „procesare comună” la anticipare reciprocă
Multe studii mai vechi porneau de la modelul numit „Common Cognitive Processing”: doi oameni care trăiesc ceva împreună procesează stimuli similari, deci creierele lor reacționează la fel. Moffat propune o altă explicație, cunoscută drept „Mutual Prediction” — predicție reciprocă: cei doi învață să anticipeze mai bine ce va spune și cum va reacționa celălalt.
Acest model ar putea explica diferența de vârstă observată. Participanții de aceeași vârstă erau în mare parte studenți, cu rutine zilnice asemănătoare, și găseau repede subiecte comune. Persoanele tinere și cele vârstnice trebuiau întâi să descopere despre ce pot vorbi. „O sincronie cerebrală mai mare poate însemna și că doi oameni fac un efort deosebit de intens pentru a se înțelege reciproc”, spune cercetătoarea.
Pentru un cititor interesat de felul în care se nasc relațiile, concluzia are o implicație practică: apropierea emoțională dintre doi oameni nu înseamnă neapărat că gândurile lor „bat la fel”. Uneori, tocmai efortul de a înțelege pe cineva foarte diferit de tine se reflectă cel mai puternic în creier. Un al doilea studiu, publicat în revista Acta Psychologica, continuă această linie de cercetare.
Credeți că prieteniile solide se leagă mai ușor între oameni asemănători sau tocmai diferențele de vârstă și experiență ne fac să ne înțelegem mai bine? Spuneți-ne cum au apărut cele mai apropiate prietenii ale voastre.
