„Astăzi o prietenă m-a întrebat cum mă simt. I-am spus că sunt bine, chiar dacă uneori totul pare terifiant.” Așa își începe mărturia o femeie de 40 de ani din Ucraina, fostă militară, care a decis să devină mamă singură în timpul războiului. Fiica ei are acum 10 luni, iar povestea femeii — publicată ca relatare la persoana întâi — pune sub semnul întrebării ideea că maternitatea ar trebui amânată până la „vremuri mai stabile”. „Sunt bine, și fiica mea la fel. Este pur și simplu perfectă”, spune ea.
- O femeie de 40 de ani, fostă combatantă, a devenit mamă singură în timpul războiului din Ucraina.
- Fiica ei are 10 luni, iar tatăl copilului încă servește.
- Femeia spune că experiența morții din armată a determinat-o să își dorească o viață nouă.
Decizia nu a venit ușor și nici devreme. „Înainte de război nu mă gândisem niciodată la maternitate. Nu voiam copii și eram convinsă că vreau să rămân fără copii, ca să am mai multă libertate”, mărturisește ea. Punctul de cotitură a fost armata: „Ceva s-a schimbat în mine după ce m-am întors de pe front.”
Experiența morții a împins-o spre o viață nouă
La 39 de ani a început să își evalueze fertilitatea. „Atunci mi-am dat seama că trebuie să iau o decizie și că nu mai puteam amâna întrebarea”, spune ea. Femeia leagă direct această schimbare de ceea ce a trăit în timpul serviciului militar: „Poate că schimbarea de perspectivă a venit și din întâlnirile mele cu moartea. Faptul că am văzut atâția ucraineni uciși m-a făcut să simt că o viață nouă mi-ar putea îmbogăți propria viață la un nivel profund.”
Vestea sarcinii i-a provocat sentimente amestecate. „Prima mea reacție a fost un amestec ciudat de bucurie, curiozitate și frică pură”, își amintește ea. Cel mai mult a tulburat-o ireversibilitatea deciziei și pierderea libertății de dinainte. Pentru ea, sarcina a fost totodată singura cale acceptabilă de a părăsi armata, iar întoarcerea la viața civilă a ridicat întrebări despre propria identitate.
„Unii oameni s-ar putea să nu înțeleagă cum poate cineva să aleagă conștient să devină părinte în mijlocul unui război. Dar oare nu este toată existența umană nesigură și imprevizibilă?”
De ce a ales să rămână în țară
La izbucnirea războiului, femeia nu se afla în Ucraina — călătorea prin Africa și a locuit o vreme la Berlin. Distanța i-a adus însă suferință. „Nu mă simțeam confortabil doar privind cum se desfășoară totul de departe. Am ajuns să dezvolt o depresie, probabil pentru că simțeam că nu fac destul”, spune ea. Așa a decis să se întoarcă și să se implice activ. Deși a copilărit și a trăit toată viața la Kyiv, în timpul sarcinii s-a mutat într-un sat aflat la circa 30 de kilometri de oraș — „nu de frică, ci pentru că simțeam nevoia să fiu mai aproape de natură”.
Hotărârea de a nu pleca a rămas neschimbată chiar și după naștere. „Cred că este esențial ca oamenii să simtă că sunt utili — că își ajută țara, oamenii, societatea. De aceea nu am luat niciodată în calcul să părăsesc din nou Ucraina, nici măcar după ce am devenit mamă.”
Această perspectivă se înscrie într-un context mai larg: de la începerea invaziei ruse, numeroase familii ucrainene au fost nevoite să ia decizii de viață — despre plecare, întoarcere, muncă sau copii — sub presiunea constantă a incertitudinii. Mărturia femeii ilustrează cum unele astfel de alegeri sunt luate nu în ciuda războiului, ci tocmai prin prisma lui.
Ce înseamnă maternitatea sub amenințarea constantă
Femeia, care are o diplomă în filosofie și spune că a reflectat îndelung asupra fricii de moarte, descrie cum războiul „intensifică totul”. „Războiul spulberă iluzia certitudinii și te obligă să fii prezent în clipa de față”, afirmă ea. Mulți ar crede că e mai bine să aștepți vremuri mai bune pentru a avea copii, adaugă ea, „dar realitatea este că acele vremuri s-ar putea să nu vină niciodată”.
Într-o zonă de conflict, spune ea, o mamă este expusă unei presiuni suplimentare — „știrile, atacurile cu rachete, durerea și doliul” — dar nu are timp să rămână blocată în aceste trăiri. „Copilul tău nu doar te privește — te simte.” Cheia, în viziunea ei, este adaptabilitatea: „Trebuie să rămâi flexibil, deschis la minte, prezent în clipă și conectat — la tine însuți, la oamenii pe care îi iubești și la intuiția ta.”
Se gândește deja la cum îi va explica fiicei sale realitatea în care trăiesc. „Am fost la război, iar tatăl ei încă servește. Este imposibil să ascunzi elefantul din cameră — și nici nu vreau.” Mesajul central pe care vrea să îl transmită copilului este că „nu suntem victime”, ci parte dintr-un proces mai amplu, în care țara luptă pentru propria identitate.
Cum privești deciziile de viață luate în vremuri de criză — este maternitatea în plin război un act de curaj sau un risc asumat? Împărtășește-ți gândurile în comentarii.
